Luciano Pavarotti, adică eu.

Soarele lui 2020 se arată mult mai cald azi. Ne imbie să ieșim afară, să ne relaxăm în mijlocul naturii.
Primăvara a aşternut peste tot un covor multicolor. Câmpurile şi dealurile au înverzit, iar livezile se pregătesc să dea în floare. În păduri, muşchiul copacilor e moale ca o pernă de puf, iar brazii care abia şi-au lepădat mantia de nea privesc mândri către soare. În desişuri a albit floarea ghiocelului şi un parfum uşor de toporaşi se răspândeşte la adierea vântului din amurg.

Dar să lăsăm bălăriile astea poetice pentru că nu mă reprezintă. Eu ieșisem să imi fac schița unui nou WC în fundul curții, așa cum cere UE, așa cum majoritatea celor de la țară au această posibilitate. Și cum contemplam la câți metri adâncime sa sap, mă plesnește o amintire de acum ceva ani, imediat după ce Relu mă învățase să trag din mahorcă.

Vara anului 1988. Părinții erau încă sănătosi. tata încerca să se aprovizoneze de lemne. Vorba aia, iarna car si vara căruță.

– Fă, Lenuto, ii zice maică-mii, trebuie neapărat să fac rost de un cartuș de Kent să pot aduce o remorcă bună de lemne.
– Încearcă la Neculai, frate-tu, care este mecanic pe Polar 4. Cred că e in port acum.

Zis și făcut, tata venise seara cu un ditai cartușul de kent. Kentul era atunci cum este valiza cu bani azi, mita binecuvântată. Kentul deschidea multe uși.
Fiind in vacanța de vară, mă învârteam cu frate-miu pe acasă și incercam să nascocim alte trăznăi.
Ni s-a pus pata pe cartușul de Kent. Tata îl pusese în lada de la capatul patului. Aia unde se bagă plapuma.

Aha! Deci dintr-o privire, ne-am înțeles să incercăm și gustul Kentului. Că până acum pufăiam Dacia, Carpați și Mărășești.
-Fratelo, ții de șase când iese moșu afară și eu iau un pachet din cartuș.
-Așa rămâne.
După ce a ieșit tata afară, am șterpelit un pachet și dus am fost, în grădină. După mine a venit frate-miu. Unde să pufăim? În WC, bineînțeles!

Kent, altă marfă, frate! Aromă super cum numai în timpurile acelea găseam.
– Dă, bă, și mie un fum, se ruga frate-miu.
– Stai, mă, că eu sunt mai mare!
Din fum în fum, s-a dus țigara.
– Ce facem cu pachetul acum?? Unde îl ascundem?
– Nu stiu, zice frate-miu, tu l-ai luat din cartuș, tu te descurci. Imediat mi-am adus aminte de biciul tatei, bici care încă nu m-a pus bine la punct. 😀
Începusem a tremura, nu știam ce să fac. Singura solutție care am găsit-o era să îngrop pachetul cu cele 19 țigări rămase, chiar înaintea WC-ului. Acolo săpasem cu mâinele goale o gropiță și l-am îngropat.

Bun! Tata nu se mai uitase la cartușul de Kent. Nu știa în ce stare este. Multe zile. Noi tot intram in fiecare zi și mai pufăiam una amândoi, ca frații. Până într-o zi când am dezlegat cățeaua să ne jucămcu ea. Cum i-am dat drumul din lant, bucuroasă de ibertate, fugea, salta, scheuna de fericire, numai cu noi nu se juca. Am renunțat să ne jucăm cu ea. ne vedeam de ale noastre în casă. După ceva timp intră tata în casă cu.. ghici ce?
Corect, cu pachetul de Kent și ce mai rămas in el.

Am îngălbenit-o, fraților! Dracul ala de cătea nu avea altceva mai bun de făcut decât să scurme cu labele exact în fața WC-ului, unde era pământul mai reavăn, mai moale. Întâmplător era și tata în WC.

– Băi, Paparoty, îmi zice tata, i-a vino incoa!

Atât mi-a fost, nu aevam pe unde scăpa! Ce a urmat, nu vă mai spun. Doar că tata i-a dat pădurarului numai 5 pachete, deci s-a descurcat. Plus că celelelte 4 pachete si ceva le fuma tacticos… în casă. Mândru, nevoie mare!

– Ehe, bărbate, ii zice mama, dacă nu deschideau copiii cartușul, nu aveai nasul așa pe sus acum.