Zilele trecute nevastă-mea a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală urgenţă. Un chist pilonidal, foarte dureros o sâcâia de ceva timp. Am hotărât să chemăm salvarea, odată ce este asigurată. De fapt cu trinul sau maxi taxi nu o puteam duce, că nu era în stare să stea pe buci.
Vin băieţii de la SMURD, trei la număr, pac…, mănuşile pe mâini, o dezbracă să îi vadă chistul… da, mergem la spitalul judeţean Tulcea. Maşina a mai stat în poartă vreo juma de oră, în timp ce nevastă-mea țipa de durere, să o caute în baza de date, să completeze nu ştiu ce. Asta şoferul. Ceilalţi se luptau cu o muscă care refuza hotărâtă să iasă afară.
În fine pleacă SMURD-ul, toate bune, zic. De obicei de la mine din sat şi până la Tulcea distanţa se parcurge într-o oră maxim.
După o oră dau mesaj la femeie să văd ce face, dacă au preluat-o, dacă i-au dat ceva calmant. Nu de alta, îmi iubesc consoarta şi mereu îmi fac griji pentru sănătatea ei.
Nu a răspuns la mesaj, timp în care am stat cu grijă. După 2 ore îmi dă un mesaj:
„: ((: (( M-au pus în genunchi şi m-au tăiat: ((: ((.” Am simţit tot şi am început să plâng de durere. Chirurgul mi-a zis: De ce plângi, fă, că o proastă?”
Pff, mi se urcase tensiunea. Aş fi vrut să fiu acolo. Acum înţeleg de ce sparg ăştia geamuri prin spitale şi de ce încasează asistentele şi medicii pumni în gură de la rudele celor internaţi.
Acum înţeleg de ce au murit aşa mulţi în cazul incendiului de la clubul Colectiv. Am început, de ieri, să am un gust amar când aud de medicii romani, mai ales cei din Tulcea.
Mă rog ţie, doamne, să mă ţii sănătos ca dacă mă taie aia că pe porci, le sparg capetele.
Azi când i-au schimbat pansamentul au întrebat-o dacă şi-a cumpărat leucoplast. Îmi aduce aminte de o nuntă la care am fost anunţaţi să venim cu scaune de acasă.