Imediat după căderea lui nea Nicu, Turcia a fost prima țară în care ne puteam deplasa la muncă. Aveam fo 20 de ani când mi-am făcut pașaport și căutam să plec înafară. Amici care fuseseră înaintea mea s-au întors cu sacoșele pline. De toate panaramele de haine turcești și ce mai aruncau ăia prin Top Kapi unde era cea mai mare piață din Istanbul.
Îl găsesc pe nea Mihai, un concetățean de-al meu care se lauda ca știe turcește și mă duce la sigur.La ora 4 dimineață ma prezint la el în poartă să mergem, mai întâi la Constanța de unde trebuia să ne urcăm în autocar.
-Nea Mihaieee. strig. hai bre, ești gata?
-Gata Lucică, stai să mă încalț și mergem.
Iese nea Mihai pe poartă cu ditai geamantanul plin plus un sac de rafie, la fel de plin.
-Dar ce ai pus aici bre nea Mihaie, mergem în concentrare?
-Fasole Lucică, carne, fo două verze, haine de schimb.
Mă apucase panica. Ce dracu, ăia nu ne dă de mâncare? Știam că ne așteaptă Petrel în Istanbul, baiatul lui care era plecat de ceva timp și uitase să se mai întoarcă. Sau nu avea cu ce.
Așteptăm autobuzul de Constanța. Întuneric, la ora 4 dimineață. Mă apucase niște gânduri negre că eu nu pusesem nici măcar un ou în traistă. Că..poate voi face boscheții pe acolo, așa cum se auzea și nu aveam nimic de mâncare.
Când am ajuns în Constanța se crapa de ziuă. Mergem direct la autocarul de Istanbul. Când ne-a văzut șoferul, a pufnit în râs. La fel și ceilalți românași care erau deja în autocar. Mă uit la mine…eram în regulă. Mă uit la Mihai…nu era în regulă. Ăsta se încălțase cu cizme de cauciuc dinalea lungi până la genunchi. Băăăi și puțeau a balegar de oaie cum daduse el mâncare la animale în dimineața pălecării.
-Păi bine măi nene Mihai, așa se merge la oraș? Și încă nu un oraș oarecare, e ditai Istanbul, ce dracu?
-Păi nu am cu ce să mă încalț măi Lucică. Dar lasă că imi iau la primul salar.
-Băă, să-mi bag p**a cât de săraci suntem. :)))
După 24 de ore de mers încontinu, cu pauză doar la graniță unde nu găseai un WC, ajungem În Top Kapi, sufletul Istanbul-ului. Lume pestriță, multă și maruntă. Ne zăpăcisem in așa fel încât ne-am întors în acelaș loc de unde ne lăsase autocarul. Telefon ioc, să il sunăm pe Petrel. De fapt nici nu erau așa multe celulare atunci.
Într-un târziu ne găsește Petrel pe noi. Mergem direct la el la muncă unde urma să muncim și noi. În construcții bineînțeles, că în afară de roabă nu aveam permis pentru altă categorie.
Intram în șantier și ne ia în primire ceaușul, un fel de subaltern al patronului. Ne servește cu o cola în timp ce ne punea la o probă de mortar. La un mortar trebuie și var pulbere.
Nea Mihai care se lăuda că știe turcește întreabă ceaușul bâțâind din mâna în care avea cutia de cola:
-Var, var….
Var în limba turcească înseamnă „este- a fi, a exista”
-Var, zice turcu și îi mai dă o cutie de cola. Nea Mihai voia să întrebe de var pulbere de fapt. dar nu știa cuvântul.
Bem noi și a doua cutie de cola și nea Mihai intreabă din nou:
-Arkadaș(prietene)…..var, var….cum să zic?
-Var, zice turcul belind niște ochi mirați la cât cola poate să bea ăsta. Și îi mai dă o cola. Eu am refuzat, deja începuse să tremure carnea pe mine de atat cofeină. În cele din urmă i-am arătat turcului niște var aruncat pe jos și s-a prins de idee.
Acum vreau să vă spun că am muncit ca un nebun două luni de zile și turcu nu ne-a plătit. decât banii de drum înapoi. Ne-am întors înapoi la fel cum am venit, dar fără fasole și varza luată de acasă de nea Mihai. Și tot în cizmele de cauciuc, care de data asta erau albe de var si ciment. Nu vă speriați, asta nu-i nimic. A doua oară am luat țeapă un an de zile și am reușit să vin acasă cu suma record de 40 de mărci germane. Când m-a văzut mama acasă a izbucnit-o plânsul. Nici de o mămaligă nu aveam.
Originea țepei dată peste hotare, in Germania, Italia și mai toate tările unde muncesc Românii, este în Turcia. Prima țară în care ne-am căutat de muncă în perioada post decembristă.