După o iarnă de bătut curca pe internet, sătul de dat like-uri si share, am hotărât să ies nițel din casă. Mai exact, mi-am luat consoarta și m-am dus la spicuitul grâului. O fo mișto! Am consăteni de treabă, cu unii nu m-am mai văzut de un car de an. Sociabili, veseli, plini de energie.
Fiecare lucrător și-a luat traista cu merinde de acasă. Asta m-a făcut să îmi aduc aminte de o întâmplare din trecut.
Aveam vreo 6-7 anișori când am mers împreună cu părinții la culesul porumbului. Ca să terminăm culesul până seara, tata a mai chemat ajutoare. Fina, vărul, vecinii și alte rude.
La câmp mai erau și alți consăteni. Care și ei aveau atata mâncare încât să sature gurile tuturor ce ajută.
Bun, ne luăm de treabă. bagajele și sticlele cu vin le-am lăsat la capătul rândului. Ceilalți, la fel. Era atata mâncare la capătul solei de porumb încât se sătura o garnizoană.
Când a sosit ora mesei, ne întoarcem să luăm prânzul. Și exact ca în bancul mioritic:
Attila venind calare,
Intalni o apa mare.
Oparit la cur,la c…e
Vru si el sa fac-o baie.
Cand sa iasa el la mal,
p…a haine,p…a cal!!!
No cine-o fo` primu-n Ardeal???
Cam așa o fo și la noi, când am ajuns la capătul rândului. P…a traistă, p…a vin. Nu am mai găsit nimic, nici noi și nici alți consăteni.
După ceva timp au fost prinși și jmecherii care operau la capătul solei. I-au prins exact la masă. Erau în chef, se delectau cu chiftele, pui fierti și rumeniți și ce mai punea omul la traistă ca să sature toți invitații la cules de porumb. Și sub căruța cu care operau, se aflau toate sticlele de vin culese în ziua aia.