A sosit și ziua în care ni se vor preda armele. Așteptam în fața corpului de gardă sosirea căpitanului, nerăbdători. Îmi trecea prin cap frânturi din filmele cu Rambo. Mai ales faza aia care, legat cu o banderolă neagră la cap și transpirația curgându-i pe corpul mușchiulos, pornește o ploaie de gloanțe asupra băieților răi. Codrul fremătă… murgul necheză.
O scatoalcă aplicată la ceafă făcându-mi boneta să îmi sară cât colo, mă dezmeticește.
-Dormi soldat? Interzis visele cu Cătălina, Mariana, Ana sau cum o mai cheamă pe aia care o pupai și o trâgeai de tâțe acasă. În armată nu ai voie să visezi cu ochii deschiși. Cum te cheamă?
-Peiu Lucian, zic.
-Și Peiu Lucian ce este? Linie de tramvai, navetă spațială sau mâncare pentru câini?
-…
-Din ziua în care ai intrat în unitate și ai predat buletinul iar în schimb ți s-a dat o carte de identitate a armatei, automat nu mai ești o persoană oarecare. Ești soldat! Deci cum te numești?
-Peiu Lucian, repet.
-Bă, tu trebuia să mergi mai întâi la Socola sa îți facă niscai injecții și dup-aia să vii aici. Te numești Soldat Peiu Lucian. Să faci diferența între un autobuz și ce ești tu. Ai înțeles?
-Înteles, dom plutonier.
-Plutonier major,mă. Ai înțeles?
-Am înțeles.
-Ai înțeles o pulâ. Marș în coloană.
Unul în spatele celuilalt, așteptam să fim numiți și să ne predea arma. Îmi vine rândul. Îmi dă sergentul un PM 7.62 cu pat rabatabil. Când am pus mâna pe ea, iubita, un val de adrenalină mi-a inundat tot corpul. Începând cu unghiile de la picioare și până în obraji…mai sus pe țeastă, ridicându-mi parul în cap. Codrul necheză, murgul fremătă. Zic: „Uite mă al dracu ce poate să facă un PM 7.62 cu pat rabatabil. Le încurcă pe toate”
Iau arma și dau să plec.
-Stai soldat! Astea cui le lași? Adică masca de gaze, baioneta, bidonul de aluminiu pt apă, rucsacul cu foi de cort și incărcătoarele. Încărcătoarele goale, bineînțeles.
Nu mai fremătă niciun codru, clar! Îmi venea să urlu. Ies și mă duc direct pe platou unde alți leți de-ai mei își plângeau de milă. După ce ni s-a explicat și ne-am echipat cu noile achiziții arătam mai ceva ca trupa de comando din cel mai furat film de pe trackere.
-La stâââânga!, ni se ordonă. Pas alergător până la terenul de fotbal.
La terenul de fotbal avem parte de prima instrucție cu tot echipamentul de război. Culcat și drepți până nu ne mai simțeam mușchi de la mâini și picoare. După o juma de oră…nu mai puteam.
-Dezechipaaaarea! Aruncăm cât colo și rucsac și armă, bucuroși că scăpăm de atâta greutate.
-Gazeeeeeee! „Bag picioru”, punem masca și ne târăște Brighiu pe pista de alergat până am facut rană la coate.
-Ați obosit, soldați? Stați liniștiți că asta e doar introducerea. Ceva mai lejer.
Pentru prima dată am simțit cu adevărat ura. Mai urâsem în viața dar nu cu așa intensitate. Și nici după armată nu mai urâsem așa. Unde pui că nu aveam decât pauza o dată la două ore, pauză de 5 minute cât să fumezi o țigară. Cine nu fuma, foarte bine facea. Continua instrucția. Așa că…mulți s-au luat de fumat în armată.
A urmat pauza de masă, unde nu mai făceam niciun moft. Orice ne punea în gamelă era mâncare făcută de Scărlătescu sau orice expert în bucătarie. ( va urma)