De ce nu mai calc în biserică

– Măi mamă, dar mai călcaţi şi voi pe la biserică! – îmi spune aceeaşi vecină cu care stau de vorbă mai în fiecare zi. Nu mai credeţi deloc în Dumnezeu, cel dătător de viaţă şi bla bla bla.

M-am uitat cu mila la biata femeie. Aş fi vrut să-i zic: Dragă vecina, dragă mătuşica, nu mai vin din cauza celor ce reprezintă biserica. Nu am nimic cu dătătorul de viaţă şi nu am nimic cu biserica în sine.
Avem o biserică frumoasă. Se vede că s-au învestit, cheltuit, spuneţi cum vreţi, o grămadă de bani în ea. Cum intri pe poarta, aproape că orbeşti de lumina soarelui reflectată pe tabla nouă, zincată. Iar înăuntru pereţii sunt pictaţi de meşteri picturi în culori vii, frumoase. Picturi înalte de la jumătatea peretelui şi până sus la cupolă, reprezentând sfinţi în diferite ipostaze.

Ce m-a enervat la culme este că în josul picturii sunt scrise, cu litere bisericeşti, numele celor ce au contribuit cu bani la realizarea acelor manopere. Ca să moară Veta de ciudă și să se bată cu pumnii în piept: „Păi știi cine sunt io, bă?”  Nici ei nu vizitează prea des biserica, aproape deloc. Ce mă mai enervează este că imediat în dreapta, la intrare în biserica există acea tarabă de lumânări. Nu am nimic contra lumânărilor dacă s-ar vinde numai acest produs. Dar încet încet tarabă s-a mărit, au apărut diverse obiecte, bisericeşti sau mai puţin bisericeşti spre vânzare. Nu m-ar mira să bage și alcool la tarabă cu eticheta „Sângele Domnului”. Să vezi atunci cum dau grămadă sute de credincioși. Că sunt multi.

Nu mai poate omul cumpăra o lumânare din magazin, că hop, se găseşte „badigardul” bisericii şi îţi trage o mustrare bună că nu se admit lumânări din comerţ ci musai din biserică, stanţate şi marcate cu nu ştiu ce seriale de la Patriarhia Romana sau din zonă.

Nu am nimic cu biserica, mătuşico. Ci doar cu cei ce cred că odată ce oamenii credincioşi în Dumnezeu au înţeles mesajul cu marfa dinafară, automat s-a scumpit lumânarea în biserică, că nah, e sfinţită şi conţine nu ştiu ce mir şi alte din astea în ea. Pentru că nu e o transparenţă la banii obţinuţi din diverse activităţi de către biserică, pardon, oamenii bisericii, de la popa şi până la casier. Săptămânal se găseşte câte cineva că matale, mătuşico, care ne îndeamnă spre biserică. Oare de ce?

Nici călugării de altă dată nu mai sunt.  Deunăzi, am găsit pe Facebook (oare ce caută o mănăstire într-un site aşa-zis de socializare, plin de postări cu vagaboante și cocălari), un anunţ în care mănăstirea a sacrificat nu ştiu câte vaci şi scoate la vânzare, carcasa, muşchi, ciolane etc. Dacă cumpărătorul nu se poate deplasa la mănăstire spre a cumpăra, atunci au puncte de desfacere a cărnii în diverse locaţii.
Păi eşti călugăr, întreb sau ce dracu eşti? Dacă vacile au fătat ca iepurii de ce, mătuşă, nu se oferă carnea unor săraci sau oameni ai străzii? De ce mănăstirea nu pune un anunţ cum că toţi oamenii străzii sunt chemaţi la mănăstire spre a le fi oferite o masă gratuită? Poate aşa ar reveni mulţi la credinţa în Dumnezeu. Poate aşa mulţi ar zice „uite, mă, există!”

De-aia, mătuşico, vecinico, nu mă mai duc la biserică. Stau acasă, mă rog singur sau cu familia. Nu sunt supărat pe biserica sau pe Dumnezeu ci pe oamenii care reprezintă acestea Nu mai vorbesc de implicările lor în politică. Mi-aş face nervi degeaba.

Asta aș fi vrut să-i zic bietei mele vecine, dar nu am putut. M-am scuzat de treburi multe și i-am promis că voi călca și în biserică.

Într-un articol viitor, voi încerca să-mi exprim părerea și despre păcatul de a lucra în zile de sărbători. Despre odihnă și vorba „Da` ce, bă, Duminica nu mănânci?”