Băi, să fim înțeleși: Nu e numele lui de familie ci așa și-a căpătat bietul om porecla.
Vasile Cartoafă este un băiat necăjit, clar! Îl țin minte de când aveam fo 5 anișori și capul meu era în stare să memoreze și să bage ceva la hard. Îl țin minte de când trăia și bietul tată. Avea nevoie de Vasile Cartoafă la diferite activități prin curte.
Vasile era mai mereu activ. Mai mereu îl vedeam, încolo-încoace. Nu stătea deloc.
Nu știu care a fost povestea lui, nu știu de parinții lui, dar el locuia la o soră, apoi la un nepot care în timp s-a căsătorit, s-a așezat la casa lui. Deși avea unde sta, Vasile Cartoafă era mai mereu pe drumuri. Și încă este. Nu de bătut sau de alungat de acasă. Așa îi place lui!
Eh, chestia e că îi place și brambureala. Mai ajută pe unii oameni la treabă și ii place și șprițul. Fără apă.
Pe omul ăsta dragii mei, îl cunoaște atat tot satul cât și toți câinii din sat. Nu cred că a scăpat vreun câine din sat fără ca Vasile Cartoafă să îi mănânce zilele, Avea și are obiceiul să nu meargă ca toată lumea pe asfalt ci oleacă prin șanț, pe lăngă garduri. Și cu un mers nepăsător, întoarce capul în direcția opusă gospodăriei pe unde trece, își bagă două degete în gură și fluieră.
Și-atunci încep căinii a lătra, urla, scheuna, fiecare cu ce știe. Nu contează că e dimineață, că dorm copii mici și altele. După cum latră căinii îndârjiți, îți dai seama unde este Vasile Cartoafă.
-Bă, lasă căinele în pace, ăi zic odată. Ce ai de îl asmuți?
-Nu-i fac nimic măi Lucică, îmi zice. Eu mă uitam încolo!
Degeaba îl mustra sătenii. După ceva timp nu îi mai spuneau absolut nimic. El era Vasile Cartoafă și atât. Toată lumea îl știa de băiat bun și necăjit. Și oricine avea nevoie de el, nu refuza. la spart lemne, la curățat grajdul, Vasile nu se dădea în lături de la nimic.
El nu a înjurat. Nu l-am auzit înjurând vreodată. Nu l-am auzit certându-se cu cineva. Nu a zis si nici „dă-te mai încolo” cuiva. De aceea cred că nu un om cu averi sau cu cine știe ce rablă de mașină rămâne pomenit. Ci doar el, Vasile Cartoafă care a fost un băiat bun, atent, săritor, care nu a deranjat pe nimeni.
Numai câinii, dar…nah, padure fără uscături, nu e.
Amintiri cu Vasile Cartoafă sunt destule. Dar cea mai vie mi-a rămas în minte cea de acum fo 30 de ani.
Eram la poartă cu fratele meu, varu Marian de la Horia și încă cățiva copii. Nu știu de unde răsărise o bicicletă și ne plimbam cu ea.
Îmi venise rândul la plimarit cu bicicleta. pedalam cât puteam și cât ținea lanțul.
Din fața mea venea Vasile Cartoafă. Aveam ceva viteză.
Strig: Vasileee, dă-te în părți că te calc.
Mă apropiam amenințător de mult. Vasile nu se ferea. Știți cum e cu încrederea și neîncredrea? Uite așa: Eu aveam încredere că Vasile se ferea din fața mea, iar el nu avea încredere că îl calc.
Până să îmi dau seama că Vasile este Iuda necredinciosul, și să încerc să îl evit, a fost prea târziu.
El micuț, bicicleta mare…dau peste el. Roata din fațâ l-a trântit jos și l-a strivit pe burtă cu câte kilograme aveam eu.
-Dă-te, dă-te. dă-te……..bbbbăăă Bo-bo-boulee, orăcăia Vasile de sub roată.
Bineînțeles că toți cei ce eram acolo, am izbucnit într-un râs isteric. Copii fiind nu ne dădeam seama de gravitatea situației și râdeam în neștire.
Oricum Vasile Cartoafă este unicul. Întotdeauna îmi voi aduce aminte de el. El este omul satului, cu bune și rele. Așa ar trebui să rămânem toți îm memoria cuiva. Simpli, dacă nu săraci, oameni care să ne ajutăm, să discutăm, să socializăm prin viu grai, să rămânem cu amintiri frumoase.