Am o amică mai tânără care se pregătește temeinic de examenul de bacalaureat. este intr-o perioadă în care stresul își pune amprenta în mod apăsat.
O cred! Acum câțiva ani, mai bine zis acum câteva decenii, când eram și eu în situația ei, stresul așa de mare încât uneori aveam blocaje de memorie, mai ales chiar în ziua examenului.
Pur și simplu, înaintea unei teze, extemporal, lucrări scrise sau alte modalități de a verifica cunoștințele acumulate ale elevilor, nu îmi mai aduceam aminte nimic din ce am învățat. Acasă, însă, putem scrie ziua un caiet plin cu formule matematice, definiții, legi, comentarii și compuneri fără a avea bătaie de cap.
Chestia era că atunci când eram am blocaj de memorie, mergem pe teoria: „ surdul nu aude dar le potrivește”. Și mai scriam, drăgăliță doamne, câte o perlă de ți se scula părul în cap. După un sfert de oră de gândit, de ce dracu s-a apucat Manole să o zidească pe Ana in perete, treceam la metoda „ Lasă că merge și așa”. Tipic Romanian. Iată cum arată o improvizație a anilor 70-80.
„Manole nu era om rău, însă cred că a fost foarte prost inspirat de către persoanele din jur și s-a gândit să o zidească pe Ana pe post de fier beton.”
Să fac un pic mișto textul pe care am avut plăcerea de a-l scrie în teză, până la urmă Manole și-a băgat piciorul aia de coșmelie sau ce dracul zidea ei acolo si au hotărât să își zidească femeile pe post de armătură.
Bineînțeles că nota a fost pe măsură. În epoca de aur nu se accepta glume sau ceva de genul, intr-o lucrare scrisă. Când am venit acasă cu lucrarea notată, mama plângea de bucurie.
– Păi așa scrii tu în teză, măi mamă? Meriți nota!
– Da, măi, mamă, dar de unde să știu eu că ne dă să facem comentarii despre ce au scris toți drogatii. Cum poți să scrii despre un ditai meșteri mari, calfe și zidari, toți nebunii din lume. Încă și Manole zece care-i și întrece. Ăla a fost cel mai mare nebun. Capul la toți. Eu nu pot scrie figuri de stil despre niște nebuni. Punct!
Oricum mi-am scos media la Română în acel an, grație altui nebun, Piș(c)ulescu pe nume. Caruia i-am comentat extraordinar opera despre cum un vultur mânca un copil uitat de proasta aia in fân.
Nu aș zice că urăsc limba Română, însă scrie dom`le ceva credibil, nu povestiri Horror. Or…poate sunt povestiri adevărate, cel puțin a lui Pișculescu. Vorba lui Creangă, drobul de sare putea cade cumva.
Iniíal am vrut să scriu un articol cu perle de bacalaureat, insă mi-am adus aminte că și eu am scos perle de s-au îngrășat profele de atâta râs. Promit, însă, că voi reveni cu perle de BAC contemporane, cu altă ocazie.
(Poză luata de la nea Gogăl)