Nu mi-e rușine!

Urmăresc cu interes un site. Îl citesc cu plăcere datorită articolelor hazlii şi foarte bine scrise. Cel puţin odată pe zi primesc email cu câte un articol scris de Mihai Vasilescu. Intru, citesc, mă amuz…simt că tot ce e scris acolo mă binedispune şi mă relaxează.

Azi, într-un articol, Mihai ne întreabă cu ce realizare ne mândrim. Care e cea mai mare realizare a noastră? Ce ne face să credem că nu am trecut prin viaţă că gâsca prin apă?

Am vrut să comentez. Am vrut. Însă am crezut de cuviinţă că nu dă bine un așa lung comentariu.

Iată cu ce mă laud:

După cum am scris în alt articol, am fost nevoit la vârsta de numai 17 ani şi ceva să las studiile într-un alt oraş şi să mă întorc acasă. Tată, bolnav de mult timp de o paralizie, a decedat, iar mama a făcut şi ea o pareză exact la înmormântarea tatălui meu. Ea, mama, nu şi-a petrecut soţul la cimitir. Când a văzut popa intrând pe uşă, gândul că nu-l va mai vedea niciodată şi va sta îngropat la 2 metri sub pământ, a distrus-o. Am chemat salvarea imediat.
A revenit acasă după câteva zile. Nu mai era aceeaşi femeie. Un om bolnav de pareza, la vârsta ei, nu se mai vindecă. Tratamentul permanent îi dă o stare de legumă.

Din acea clipă am întrerupt studiile şi am rămas acasă lângă ea şi lângă fratele meu mai mic.
Mama nu mai avea voie să depună niciun efort, regim sever ceea o slăbea văzând cu ochii.
Bineînţeles că la acea vârstă nu eram însurat şi nu era mâna de femeie în casă. Automat îmi revenea mie statutul de tată şi mamă. Curăţenie, spălat, călcat, mâncare, 3 ha de pământ de lucrat, viţa de vie, animale de hrănit şi crescut, lemnele pentru iarnă, stresul banilor care trebuiau calculaţi astfel încât să nu cad dator la stat dar în acelaşi timp să ne hrănim şi costul medicamentelor pe deasupra.
Vreau să mai adaug că mai aveam în grijă şi bunica în vârstă de 85 de ani atunci. Şi dansa trebuia îngrijită. Îi duceam mâncarea de mic dejun, prânz şi cina, curăţenie cel puţin odată pe săptămână. Iarna îi aprindeam focul şi trebuia să mă duc la dânsa acasă de ori de câte ori trebuiau băgate lemne în foc.

Mama slăbea şi se stingea văzând cu ochii, o dublă pareza a ţintuit-o permanent la pat. Nu îşi mai simţea nici mâinile şi nici picioarele. Trebuia ridicată şi hrănita cu linguriţa, mâncarea pasată, precum copii mici. Bunica, datorită vârstei, intrase în acea stare în care nu mai judecă, şi îi trebuia şi ei o supraveghere atentă.

După ce bunica a murit, starea mamei s-a înrăutăţit din nou. Alzheimer! Zi şi noapte vorbea singură, strigă, ţipă după persoane imaginare, se speria. Vă daţi seama că în starea ei, nemişcată, constipaţia era la ordinea zilei. Zilnic îi făceam clismă, eu copilul ei. Nu am vrut să angajez o femeie. Nu ne permiteam. Zilnic îi schimbăm pamperşii de nspe ori pe zi. Zilnic treceam prin acest calvar, dar nu m-am dat bătut. Nu mi-am plasat-o în azile de bătrâni, nu am lăsat-o singură cu o necunoscută ei, plecând în vest după trăi mai bun.

20 de ani, asta am făcut. De când aveam 18 ani şi până am împlinit 38. Zilnic, zi de zi, mi-am oferit timpul părinţilor şi bunicii mele.
Dacă regret că mi-am pierdut viaţa? Nu regret nimic. Gândul că am avut grijă de ei, bătrâni şi bolnavi, până la ultima lor suflare, mă face să fiu cu sufletul împăcat şi fac din asta cea mai mare realizare din viaţa mea. Mi-am susţinut părinţii. Am avut grijă de cei care mi-au dat viaţă, cu mult decât au avut ei grijă să cresc şi să fiu educat. Am un respect enorm pentru cei ce ne dă viaţă, pentru cei ce mi-au dat viaţa şi NU I-AM LĂSAT LA GREU!
M-am sacrificat! Asta-i cea mai mare realizare a mea!