Ultima zi din viața de soldat trece foarte greu. Mi s-a parut o zi fără sfârșit. Cu o lună mai devreme am cerut învoire de la maior să îmi pot duce valiza acasă. Nu de alta dar nu era a mea și știam că în ultima zi nu mai rămâne nicio valiză întreagă.
Ca de obicei, maiorul m-a învoit doar 24 de ore cu mențiunea „Peiule, am o obligație la București, adu-mi niște pește și icre”. Mă acrisem total de textul ăsta al lui. Mama era sătulă și ea să cheltuie bani cu mine pe toată perioada armatei, bani de drum din trei in trei săptămâni și bani pentru peștele cumpărat maiorului.
-Dar să vină odată liberarea aia, mamă, că m-am săturat să cumpăr pește, spunea mama. Tac-tu a făcut trei ani de armată și nu a venit decât odată acasă. Tu ai făcut armata mai mult acasă.
Îmi părea rău de cuvintele mamei. Din motivul ăsta sau alt motiv de data asta nu i-am mai cumpărat niciun pește maiorului., Cele 24 de ore de invoire le-am petrecut dormind. La întoarcere maiorul mă aștepta în autogară.
-Mi-ai adus pește și icre, Peiule? Unde-i bagajul?
-Domnule maior, când am ajuns acasă am găsit balta cesionată. Au pus paznici cu armă și tot tacâmul. Nu am putut pescui.
-Pfff, bun, marș în unitate.
Nu bănuiam că asta e așa de prost încât la prima abatere să mă bage în arest. La cateva zile după asta, îndrăznesc să sar gardul în miez de noapte și să mă duc la concertul Mirabelei Dauer care cânta pe o plută undeva la malul mării în Tomis 3.
M-am întors târziu, după ora de apel. Cum ieșisem absent la apel, prima acțiune a maiorului a fost să înfunde arestul cu mine. Șapte zile pe „Țambal”. De fapt patul ăla de arest nu arăta ca un țambal ci mai degrabă era o masa de tenis cu balamale. Ziua se ridica și era încuiat cu un lacăt. Plus de asta, ca răzbunarea maiorului să fie cruntă, a dat ordin comandanților corpului de gardă să fiu observat mai tot timpul zilei și supus unui „plimbi-plimbi” prin celulă. Toată ziua eram în mișcare.
Dar zilele de arest au trecut, așa cum au trecut și celelate zile de armată și iată-mă azi, gata să îmi iau adio de la cătănie. Nu fără părere de rău.
Mă despărțeam de camarazii mei cu care am împărțit un pateu, am rupt din aceeași pâine. Camarazi cu care m-am târât cot la cot și umăr la umăr prin praf și noroi, sore sau ploaie. Aveam o legătură strânsă între noi și azi…trebuia să ne luam rămas bun.
După ce ni s-au înapoiat buletinele de identitate și după ce comandantul unității a ținut o cuvântare mulțumimdu-ne, se citea cu adevărat tristețea în ochii noștri.
-Îți pare rău că pleci, Peiule, aud în urechi vocea sergentului Brighiu. Dacă ai putea, ai mai rămâne?
-Fugi, mă belitule, zic, râzând în hohote. Mă duc acasă. Și dus am fost!