Acu` vreo două zile mi s-a ars din nou becul în bucătărie. Merg să-l chem pe frate-miu să-mi schimbe becul.
Nu glumesc, când vine vorba de schimbat becul sau de lucrat la părţile electrice, schimbat buşon sau altceva, îmi tremură picioarele. De ce?
Păi să vă povestesc ce am păţit acum vrei 30 de ani, pe când eram un puradel.
Scena se petrece în miez de iarnă, când ieşeam la săniuş cu fraţii, verii, verişoarele, vecinii sau colegi de clasă. Ne dădeam cu sania la vale, pe stradă ce urca spre poştă. Vârful dealului era şi este la bunicii mei. Satul vuia de chiotul copiilor. După vreo 6-7 ture de sanie, pe gerul năprasnic şi necodat la vremea respectivă, mergeam la bunici în bucătărie. Ne încălzeam bine şi apoi din nou încălecam săniile.
Într-una din pauze, când am îngheţat şi am mers la bunici în bucătărie, nu ştiu ce mi s-a năzărit să mă uit în frigider. Poate foamea ce ţi-o dă aerul curat de iarnă. Şi cum mă uitam eu aşa, în frigider, după bunătăţile bunicii, observ că becul frigiderului nu lumina. Fasungul era întors invers şi nu vedeam dacă are sau nu, bec. Probabil mă mâncau limbricii la maxim, odată ce am început a pipăi fasungul în speranţa să aflu dacă are bec sau nu.
Pipăi încet, încet, ajung la orificiul unde se înşurubează becul. Bunicii erau în „casă mare” separată de bucătărie, deci nu le trecea prin freză ca sunt în bucătărie.
Şi unde începe, vere, să mă bâțâie şi să mă zguduie fasungul ăla, de nu ştiam ce se întâmplă. Mă speriasem şi nu ştiam ce să fac. Când mi-am dat seama că trece curentul prin mine şi că nu e de glumă, am încercat să scot degetul. Dar ţi-ai găsit? Degetul a rămas înţepenit acolo, ori că era mai gros decât orificiu ori că refuză să îmi dea drumul.
Nu ştiu cât a durat, dar în ultima încercare la care am pus piciorul în pragul frigiderului şi am tras puternic, am reuşit să mă eliberez.
Nu am murit dar nici bine nu mă simţeam. Stăteam cu ceva waţi în mine şi nu era chiar o fericire. Vedeam încontinuu steluţe, care galbene, care alte culori. Nu mai vedeam clar şi mă clătinam în picioare. Am hotărât să mă duc acasă, fără să spun bunicilor întâmplarea. De la poarta bunicilor, m-am aşezat cu burta pe sanie şi mi-am dat drumul la vale, urmând ca de acolo să mă duc spre casă.
Nu mai puteam controla sania. Nu ştiu cum am am ajuns în vale dar frana nu am mai reuşit să o pun, am traversat asfaltul cu cea mai mare viteză şi m-am oprit cu capul direct în poarta lui Vasile Stanciu. O fi înjurând omul că i-am boţit-o niţel… nu mai ştiu. Nici durerea de cap nu o simţeam.
Cred că 2 săptămâni am avut stare asta. Şi nu ştiam de ce. Aşa de confuz eram încât nu ştiam ce s-a întâmplat. Mai orice îmi spuneau părinţii, uităm de la mână şi până la gură. După vreo săptămână, începusem să mă simt mai bine. Şi, graţie degetului albit până la prima încheietură, mi-am adus aminte ce păţisem. Absolut toată faza.
Până în vara următoare, refuzam să mai intru în bucătăria bunicilor. Vedeam în frigiderul acela cel mai crunt duşman al meu.
De atunci, dragii mei, nu mai am treabă cu schimbatul becului, buşon sau alte din astea. Miezul nopţii să fie.. stau până a doua zi fără curent electric, adică până când găsesc pe cineva să îmi schimbe buşonul.
Bine, după un timp de la acea întâmplare, i-am povestit şi fratelui meu. Şi după alt timp am încercat singur să schimb un bec. Şi cum mă chinuiam eu cu mâinile tremurânde să schimb becul, frate-miu nu are ce face şi mă ciupeşte puternic de fund, bâzâind puternic. Am scăpat şi bec şi tot… mă tăiase şi la burtă. Nu mai zic!:)
Eu personal…m-am saturat sa te tot te-ndemn sa asterni aceste amintiri absolut exceptionale , pe hartie . Pacat caci , vor ramane pierdute pentru totdeauna dupa ce dumneata nu vei mai fi !
Mai am si treaba, omule! 😀 Sunt ocupat sa supravietuiesc in epoca gloriosa. :)) Poate va mai sta site-ul dupa ce dau coltu`…nu stiu.