Kart-ul și baba Vilica

Când ne săturam de fotbal, cuci și macao, luam Kartul și o taiam pe asfalt. La marginea satului asfaltul urca. Ne dădeam drumul de sus și până jos țipam  de bucurie.  Kartul era  făcut din două scânduri, 4 rulmenți care se găseau pe toate drumurile și câteva cuie.

De la o vreme însă, tata ne-a interzis să ne mai dăm cu kartul pe asfalt. Era pericol să ne calce vreo mașină sau dacă dăm in vreo groapă, sa rămânem fără dinți în gură.

Asta nu ne-a descurajat, pe mine și frate-miu să ieșim cu cea mai tare construcție a vremurilor. Ne puteam impinge unul pe altul pe asfaltul din fața casei. Insă era o mică problemă. Cine să impingă și cine sp conducă prima dată? Mă plesnește o ide genială:

-Frățioare, uite cum stă treaba. Împing eu și tu conduci. Dar trebuie să strigi „băboiu” la poarta vecinei noastre.

Baba Vilica locuia undeva peste drum, la fo 30 de metri. Dumnezeu s-o ierte,  bună femeie a fost. Dar nu mai e. Nici ea și nici casa ei. Acum este un maidan pe unde trec ciobanii cu oile.

-Bă, ești nebun, zice frate-miu. Eu nu strig „ băboiu”.

-Atunci, împinge tu că strig io.

Zis și făcut. Frate-miu împingea iar eu conduceam. Imitam motorul unei mașini iar când eram în dreptul casei batrânei,strigam din răsputeri: „ Băboiuuuuuu”.

Băboiu la dus, băboiu la întors, tot așa până i s-au înmuiat picioarele lui frate-miu de la atata împins.

Seara vine tata de la muncă. Observ că baba Vilica l-a oprit pe drum și i-a zis ceva. Nu bănuiam nimic. Deshamă tata calul și vine cu biciul spre bucătărie unde ne aflam și noi.

-Iaa, dragii tatei, să îmi spuneți cine striga băboiu la poarta bietei femei.

Deja îmi făcusem calculul cum să mă strecor pe lângă el. Am reușit din prima încercare, însă m-a ajuns din urmă limba biciului din piele de cal. Sau din ce-o fi.

Zbaaang, una de mă tăiase pișarea de usturime. Și zbaaang și a doua care, parcă mi-a dat aripi. Fugeam de mă loveau călcâiele în ceafă, nu alta.. Mă oprisem unde prin fundul grădinii. Mă ustura și mă mânca spinarea în același timp. Nu ajungeam să mă scarpin pe toată spinarea și de mâncărime simțeam bășica plină de urină.

După un timp am îndraznit să mă întorc în casă. Cum îmi mergea mintea cu viteza luminii, îmi făceam deja planuri cum să scap de bici. Să-l ascund sau să-l arunc dracului undeva…prea făcea el legea aici.

Totuși după încă câteva bice pe spinare, am dedus că este mai bine să stau naibii liniștit. Și a mers figura. Scăpasem o perioadă de friptura biciului.

 

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.