Javra și „Cristi din Banat”

Se știe că cei mai nervoși câini sunt cei mici. Rasa pechinez, șoricar sau alții. Spre deosebire de aștia mari care în prima fază mai crăcănează un ochi, mai lărgește o nară și apoi se hotărăște să deschidă gura, ăștia mici, la primul foșnet sar în sus ca apucații și fac o hărmălaie de nedescris, deranjând toată mahalaua.

Vărul meu avea odată un astfel de câine, numai ca nu era mic ci destul de măricel, negru și urât. De câte ori mă duceam la văru, aveam impresia că patrupedul și-a băgat în cap să mă extermine. Adevărul e că și mie îmi plăcea să-l asmut, aruncam cu diverse în el. Întindea lanțul legat de țeava de aspersor deja îndoită și scoasă jumătate din pământ.

Datorită legăturii de rudenie, îmi permiteam să intru în curtea vărului fără să mai strig la poartă. Tot atunci glasul gros al câinelui mă acompania până îmi terminam treaba cu care venisem și plecam acasă. Mă învățasem să nu mai bag în seamă câinele.

Toate bune și frumoase până într-o zi când, aflându-mă deja la câțiva pași de câine, am observat că nu mai latră. Mă gândeam că varu l-o fi mutat în altă parte a curții. M-am întors să mă uit și să mă convind că nu mai e la locul stiut.

Așa era, nu mai era la locul lui. Era exact între picioarele mele, liber ca pasărea cerului. Am simțit muscătura. Un pic mai sus de genunchi. Mușcătură adâncă, mușcătură făcută cu ciudă, calculată și pusă la punct de cine știe când.

A mușcat precum caii, fără sa mai dea drumul. Cusătura pantalonilor scurți a cedat și arătam precum Cristi din Banat ieșit a agățat în mini-jup.

Ce a urmat vă inchipuiți. Eu speriat iar celilați prezenti se inecau de râs.

De atunci, strig la poarta omului și dacî se întâmplă să mă invite în curte, stau cu frica în sân până îmi termin treaba.

După acea întâmplare, m-am trezit strigând și la mine la poartă.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.