Hai liberare! (partea a zecea)

După trei săptămâni mă săturasem de cătănie ca dracu de tămâie. Mă și interesam deja cum să fac rost de măcar o învoire să mă duc acasă. Era pentru prima dată când cuvântul acasă însemna mai mult decât toate cuvintele la un loc.

Aflu că maiorului de companie îi place mult peștele și mai ales icrele. Și căpitanului Ghebaru. Cum în satul natal aveam o baltă n care trăiau mulți pești, aveam speranța sa fac rost de o invoire. Învoirile și permisiile se dădeau abia după ce se depunea jurământul militar. Până atunci plecau numai cei ce aveau urgente. Gen inmormântarea unei rude de sânge și…cam atât.

Nu știam cum să ajungă vestea că sunt un pui de pescar și majoritatea timpului petrecut acasă o pierdeam cu coada în apă. Într-o pauză de la instrucție, discutam cu alt soldat despre acasă. Ridic un ic vocea și zic:

-Băi leatule, și când mă gândesc că am lasat viața mea de pescar acasă, unde prindeam uite-așa pești frate! Mi-e dor să mai prind un crap la fo 6 kile.

Teatrul meu se pare că a avut spectatori interesați. La puțin timp, sunt chemat în biroul maiorului.

-Peiule, văd în fișa ta că ești dintr-o localitate din Tulcea.

-Da, dom maior.

-Ce zici sa iți dau o invoire de 24 de ore? Vrei?

Nu-mi venea să cred. Mă luase val de căldură, mă gândeam să nu cumva să mă trezesc și să fi visat.

-Hai mă, zi. Dacă nu vrei, asta e și gata. Învoiesc pe altcineva.

-Nu dom maior, mă duc, să traiți.

-Bine, marș în companie și așteaptă. Stai puțin…ai putea, Peiule, să îmi aduci cateva kile de pește?

-Da, dim maior, bat eu din pinteni.

-Și un borcănel de icre, ai putea?

-Da, dom maior, zic fără să gândesc.

-Bine, liber.

Trece ziua și…nimic. Nu voiam să întreb în stânga și în dreapta de ce întârzie maiorul cu învoiala mea. Nu voiam să se audă. Trece încă o zi și încă una…și într-un final ne adună pe platou.

-Astăzi am cerut comandantului de unitate să aprobe câteva permisii. Soldații care vor beneficia de permisii sunt: Ciocan Ion, care nu are părinți și trebuie să meargă la primăria din loc. lui să rezolve niște treburi. Alexandru Vasile care am înțeles că are probleme  de familie și el.

Veteranii iși băgau deja unghia în gât

-Uite mă al dracu biban, aud unul din veterani, nici nu a venit bine la unitate și ia permisie. Eu bag gardă ca nebunul și nu mi-a dat permisie de 6 luni.

-Peiu Lucian, continuă maiorul,căruia i-a murit bunica și trebuie să meargă la inmormântare.

Yeeeeeeeeesss! Ăla eram eu. Bucurie mare. Doamne iarta-mă, bunico, dar acum am aflat că ai murit a doua oară.

Merg, mă schimb in ținuta de oraș…curat, ferchezuit și mă duc în autogara. Caut prima cursă spre casă. Cursa era la naiba tocmai la ora 16 după amaiză și nu direct. Două ore de mers cu autobuzul până în Dăeni. Mai aveam găsit ocazie restul de 25 de km până acasă.  Ocazie, ioc. Se înserează…încep a intra în panică. Nu de gandul că mă papă lupul ci de gândul când p**a mea îi prin eu pește ăstuia și cum ii fac rost de icre. În 24 de ore fix trebuia să fiu înapoi la unitate.

Oprește o mașină și mă ia. Vorbesc cu șoferul, un nene la fo 55 de ani, bine îmbrăcat, titrat și aranjat.

-Vin din armată. Merg în permisie.

-Aha!

-Am reușit sa capăt o mică învoire și merg să conduc bunica pe ultimul drum. Mă gândeam că nenea nu o să aibă pretenția să ii dau bani. de fapt nici nu mai aveam. Ti-ai găsit?

-Cu mulțumesc-ul mor de foame măi copile, zice nenea sofer după ce i-am mulțumit de cursă. Altă dată dacă nu ai bani, să nu te mai urci. Trântește ușa și demarează.

Bucurie mare când m-au văzut ai mei. Nu era ca acum telefoane mobile și feisbuc să le scriu că vin acasă. Ne-am bucurat noi ce ne-am bucurat, am scos și o sticlă de vin. M-am îmbătat bine și …la somn. Până a doua zi la 12, când m-am trezit și a trebuit să mă duc la pește, f***l în c*r cu peștele lui.

Era toamna târziu, nici urmă de peștela undiță.  Pentru că nu aveam scule de pescar. Eu eram pescar dinăsta păcălit care se duce la pescuit de plăcere. Stau fo 4 ore cu undița în baltă..nimic. Singura soluție să scap de obligație era sa cumpăr de la adevarații pescari. Astfel mai aveam ocazia să stau cu ai mei cateva ore.

Zis și făcut, am cumpărat pește și icre. Mamei nu i-a prea surâs ideea. Era sărăcie, ca după 1989 când toți nu mai aveau servici deja.

M-am întors la unitate. maiorul mă aștepta la locul fixat înainte.

-Mi-ai adus pește și icre?

”Ți-am adus dă-te dracu de nenorocit. Măcar 3 zile dacă îmi dadeai permisie, că nu mureai”

-Da, dom maior, poftiți.

-Bine Peiule, vei fi omul meu. La 3-4 săptămâni iți voi da 24 de ore învoire.

Am pus-o. M-a prins. Din acea zi când auzeam că voi pleca acasă, mă cuprindea tristețea. Nu aveam timp de stat cu ai mei. Nu puteam prinde în numai câteva ore cat dorea maiorul, iar icrele nu se gasesc în sezon rece.

Însă pentru tot ce ne-a făcut, mie și altor leți, ne-am răzbunat în ultimile permisii din ultimile luni de armată. Pentru că maiorul nu dădea permisii celor ce nu pot aduce nimic. Cei ce aveu oi, capre sau alte dobitoace din astea, li se dădea permisii aproape de paști și nu numai. Cei ce stateau pe langă vreun ochi de apă, plecau la dezlegari de pește. Și tot așa. Până când și-au băgat toți ceva în el și nu a mai adus nimic în ultima permisie. Despre asta în alt articol.

1 Comment

  1. Pingback: Hai liberare (partea a unșpea-veteranii) - Lotul Național de Țintar

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *