Hai liberare! (partea a treia)

 

După două săptămâni de la repartizarea la unități, îmi fac cu adevărat valiză și mă urc la autobuz să plec în armată. Spre deosebire de rândul trecut, în staţia de autobuz nu era nimeni. Nici să îmi ducă valiza dar nici să mă petreacă. Eram trist de-adevăratelea acum. Plecăm în necunoscut dar mă încurajam la gândul că, nah, fac și io armată și vin un bărbat adevărat înapoi.

Unitatea era la Palazu Mare de Constanța. Mulțumesc lui” mnezo că nu m-au trimis în celălalt colț de țară sau la altă armă. Ajuns în Constanţa.. lume pestriță. Majoritatea cu valizele după ei. Căutam peronul de Palazu Mare. Nu îl găseam. În apropierea mea era un tânăr de-o seamă cu mine și încerc să intru în vorbă cu el.

– Bă, salut! Știi cum ajung la Palazu Mare?

Deodată s-a luminat soldățelul meu, căci și el târâia o valiză cât toate zilele după el. Mă întrebam ce-o fi băgat atâta în ea.

A început să îmi turuie ceva. Nu înțelegeam ce. Zic, Lucică, ai surzit de-a binelea.

– Repetă te rog ce ai zis, nu am înțeles nimic. Am înțeles în cele din urmă că el este ungur și fâlfâindu-mi o hârtie pe de nas, am înțeles că urmărea să ajungă și el la unitatea militară.

– Bine măi, Vargos Gregore, sau cum dracu îl chemă în ungurește, hai să căutăm. Mă simțeam responsabil acuma, să-l duc la unitate. Dar eu eram mai prost ca el.

În cele din urmă, vedem un cadru militar.

– Bună ziua, căutăm să ajungem la Palazu Mare.

– Mergeți la poartă și urcați în autobuzul cu nr. CT…

L-am găsit. Pff, era full. Nici aici nu am avut norocul să apuc vreun loc. În autobuz se vorbea toate limbile. „Unde mă duc mai nene măi?”, mă gândeam. „Doamne, ce păcat suprem am făcut?”

Intrăm în Palazu Mare. Un sătuc mai mult sau mai puțin cunoscut de restul lumii. Așezat pe malul unui ghiol, dincolo de Delfinariu. Coborâm la unitate. La poartă ne întâmpină doi sergenți care mai târziu ne vor instrui.

– Control la valiză, ne zice Brighiu Vasile, un ditai sergentul cât un munte. După cum se vede, Sergentul Brighiu lua armata foarte serios. După muți ani, l-am căutat și găsit dornic să îi mulțumesc pentru că a scos un bărbat din mine. Nu mi-a răspuns la cerere. Treaba lui.. sănătos să fie. Pe Sergentul Costache Robert nu l-am găsit.

– Ce ai în valiză, mă întrebă?

– Păi… o pasăre, zic fâstâcit și uimit de înfăţişarea lui.

– Ha ha ha, o pasăre? Dar altceva? Mă refer la cuțite, arme albe, steluțe, nunceaguri?

– Nu!

Mă pune să semnez condamnarea la chin și mă trimite în platou. Io.. de unde dracu să știu ce-i ăla platou? Mă duc după ceilalți. După câteva ore vin torţionarii care timp de un an mi-au fost căpitan, plutonier și sergenți de instrucție.

– Dragi soldați! Din ziua de azi, când zic drepți nu mai mișcă nici copilu” în pizda mă-si. Să vină cutremurul din” 77, musca să vă intre în nas și urechi… nu mișcați. Mâine vi se vor preda uniformele iar de poimâine, după ce scăpați de mirosul de pizdă. Vom începe instrucția de front. Deci de poimâine vă vom fute.

– Veți rămâne gravizi, completează Sg. Brighiu, râzând. Un râs parcă desprins din filmele de groază cu baubau într-o pădure întunecată.

– Marș la dormitor!

Băga-mi-aș picioru”, zic. M-a mâncat în cur să dau bani pe frumusețe de Napoleon și s-o dau maiorului de la Comandamentul Tulcea să pot face armată. Puteam la fel de bine să o beau eu coniacul și să stau dreacu liniștit lângă mama.

În dormitor, ne-au întâmpinat niște pături de campanie, din-alea care în loc de arcuri aveau niște benzi de tablă și peste benzile de tablă o amărâta de saltea. Nu tu cearceaf, nu tu plapumă.. ce mai.. fără lenjerie.

– Dom” Sergent, îndrăznesc, dar nu sunt făcute paturile.

– Dar unde te crezi aici, tună Brighiu, la mămica acasă. Marș la magazie și i-ați lenjerie.

M-am dus, luat și semnat de primire. Lenjerie.. mai puțin albă, roasă de câţi soldați au tăvălit-o și de amar de spălături.

Vine seara. Stăteam la vorbă în dormitor. Unii ziceau de veterani. Veteranii erau soldaţii cu un ciclu mai devreme ca noi. Deci aia care aveau deja 6 luni de armată. Cică aia ne-ar fute cel mai tare. Însă nu i-am văzut. Cel puțin până după ce s-a terminat programul cadrelor militare și au plecat acasă.

Ei, după ce s-a terminat programul și cadrele militare au plecat acasă, mai puțin ofițerul de serviciu care îşi avea biroul nu știu unde, și-au făcut apariția și „veteranii”.

Au intrat în dormitor. Deși nu purtau niciun grad, trebuiau respectați că, nah, ei sunt mai vechi aici.

– Control al valize!, zice Manda, cel mai al dreacu veteran.

Deschid valiza. Din valiză a ieșit o diversificată aromă. De pui, chiftele, prăjituri și ce a mai putu face mama pentru soldățelul ei.

– Ooooo, băi, tu ești nebun, îmi zice Manda. Tu u știi că în spital și în dormitor de altfel, nu ai voie cu mâncare perisabilă?

Acum înțeleg de ce Sg Brighiu mi-a zis la poartă să îmi mănânc cât se poate de repede „pasărea”.

– Ia, hai, aruncă alimentele pe geam că acu vine colonelul și e vai și amar de tine dacă te prinde cu mâncare alterabilă. Vrei să facă șoarecii pui??

Mă execut, ce să fac. Un veteran a deschis geamul și a început a-mi arunca mâncarea pe fereastră.

După ce au aruncat toți alimentele pe geam, au plecat veteranii noștri. Au trecut la alt dormitor.

Mai târziu, intră un camarad.

– Bă, voi ştiţi că este chef în dormitorul veteranilor?

– Cum, ce chef??

– Păi aia ne mănâncă mâncarea. M-au chemat să dau cu mătura pe acolo. Aveau 4 paturi alăturate iar pe paturi… mâncare împărătească. Brânză, carne friptă, pui fierți, ouă, smântână… ce mai. În piață nu găseai ce se găseşte la ei.

– Păi cum dreacu mă?

– Uite așa, cât timp ne-a aruncat nouă mâncarea pe geam, afară stăteau alții cu pătura deschisă și mâncarea cădea în pătură. Și noi am mâncat ceai cu bromură să nu ni se scoale și nițică pâine cu magiun, la popotă.

Dragii mei, scumpii mei.. un val de tristețe m-a cuprins. Încă din prima zi mi-era dor de casă. De mamă și de dereaua unde am copilărit. Mi-am dat seama în câteva ore că armata nu e altceva decât o adunătură de nenorociți unde te învață cum să omori omul. (va urma)