Hai liberare ( partea a noua)

Trei zile de coșmar. Trei zile în care am învațat să supraviețuim în prima linie. La ora 3 dimineața sună alarmă de luptă. Învațați cu astfel  de alarme „false”, ne grăbeam spre platoul din fața companiei.

În cazul alarmei de luptă, echiparea se făcea cu lumina stinsă, eventual acopeream ferestrele cu pături astfel încât să nu se vadă pic de lumină din afară.

-Marș la rastel, se aude comanada șoptită.

Ne echipăm, preluăm armele și așteptăm  urmatoarea comandă. Nu era o alarmă obișnuită. Ci una adevărată. Ne întrebăm cine naiba îndraznește chiar acuma să atace Romania. Și cum să aparăm obiectivul cu încărcătoarele goale? Nici tragere nu am avut pană în momentul ăla. dar cum la unitatea asta faceau armata cei care se pricep să ia viața fără vreo armă specială, am zis că merge și așa.

-Mergem să observăm punctul cel mai înaintat al garnizoanei, ne lamurește Sergentul Brighiu- Stalone.

-Aha, și ce facem acolo?

-Obesrvi mă, te uiți și ești permanent cu ochii să nu calce inamicul în garnizoană.

-Aaaa, căscam gura, păi…e floare la ureche.

-Sigur, zice Brighiu, să vedem ce ai să papi trei zile. Am rămas cu semnul intrebării batut în cap.

– Păi cu ce ne duce până la punctul ala?

-Faci armata la infanterie, zice sergentul, ne ducem pe jos.

„Săăă-mi bag picioru”, oftez pentru a nu știu câta oară.

Pas forțat 6 km, în liniștea cea mai deplină. Se crăcăna de ziuă când am ajuns. Cu ranița în spinare în care se aflau foile de cort și îndesasem un pateu și o jumătate de pâine. Atât, pentru cele 3 zile de observație. S-a dovedit că nu numai observație făceam ci și ce se înțelege prin termenul „futai în armată”. Adică instruție la greu cu târâșuri, marșuri pe distanțe, mască pe figură câte 2 ore sau mai mult.

Ultimul kilometru de marș până la punctul de observație l-am parcurs ca vai de noi. Arma care devenise grea ne tragea intr-o parte. Ranița la fel, ne trăgea pe spate, baioneta ne lovea strașnic piciorul stâng. Se nașteau înjurături noi. La fiecare jumătate de oră, înjurătură nouă.

Până seara ne-am târât pe jos de ne-au ieșit ochii în cap. Ne era frică. Teamă. Am belit-o. Comanda care ne băga în boli era: „ Gaze!”

La această comanda aevam doar 6 secunde să ne punem maștile pe figură, cu respirația oprită. Poate credeți că 6 secunde nu sunt multe. Dar după 4-5 ore de târât într-una și de alergat cu toate cele pe noi. 6 secunde mai… mai că ne omora. Și din momentul când am pus masca pe figură, nu mai puteam respira normal. Filtrul măștii de gaze facea ca aerul filtrat să pătrundă cu greu. Oboseam…ne asfixiam. Mulți își scoteau masca forțat căutând  disperați să tragă aer.

Proastă mișcare. Brighiu dar și căpitanul Ghebaru, nu ierta asemenea abateri. Era chestie de viață și de moarte. Scoți masca…ești mort 100%. Și drept pedeapsa…iar târâș și toate alea.

Seara, discutăm între noi. Masca de gaze avea o supapă prin care la expiratie se deschidea dând drumul aerului expirat să iasă afară. Ne-am gândit să le rupem. Nu se observa.

Zis și făcut. A doua zi, toți eram mult mai odihniți după târâș cu masca de gaze. Bătea la ochi asta.

-Atențiune! Inspecție!

Nu erau proști. Ne-au depistat. A urmat un foc mare cu buruieni verzi care scoteau un fum ,mai gros ca la furnale.

-Gazeeeee!,vine comanda. Ne executam. Un soldat a fost pus exact in fum. Am zis că am scăpat.

-Bază soldatul Paraschiv, în coloana adunarea. Adică, bagami-aș, sa ne incolonam, baza fiind soldatul.

Și caută vere, aerul ca pe…aer. Ne ținea acolo ceva timp, apoi ne scotea. Și tot așa de vreo câteva ori.

-Să întelegeți importanța măștilor de gaze. Măști atât de nesuferite, atât de urâte de soldați, vă poate salva viața. Dacă scoateți supapa, nu e nevoie ca gazul să fie letal. Un singur fum de foc, vă va ucide intr-o  situație fără ieșire.

Seara eram terminați în adevăratul sens al cuvaântului. Caut în raniță…pateul se terminase.

-Ce mâncăm dom sergent. ne aduce ceva, întreb.

-Se aude că mașina cu alimente a fost atacată de inamic.

Cum banuiam. După atata futai, orice sperantă pentru ceva, se destrăma.

Nu vă mint. Trei zile am mâncat verdeturi fierte. Fără sare, fără nimic. Care au avut tupeul, au mâncat șerpi fripți, broaște și orice vietate era comestibilă dar încă necunoscută în bucătăria Românească. Nu mă mai mira de ce gălbejiții pot mânca toate târâtoarele. Aveau un gust, chiar fără condimente.

Am ajuns la unitate seara târziu. Saltelele din ziua de azi și somnul pe ele, sunt minciuni pe langă un somn în patul de campanie după astfel de zile  de instrucție. Am dormit dus, un somn fără vise, precum un miel proaspat fatat intr-o zi calduroasă de primăvară.( Va urma)

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.