Hai liberare ( partea a doua)

După cum spuneam și în partea întâi , ne-am urcat în tractorul zis autobuz spre Tulcea via Comandament, să plec în armată. Ora de prezentare era 8.00 și luam asta foarte în serios. Mă uitam des la ceasul Pobeda . Bun ceas, nu am ce spune, mergea mai repede ca autobuzul.

Băieții râdeau și cântau pe locurile din spate pe când eu stăteam ca barza într-un picior. Și ăla amorțise. Cu chiu și vai, ajungem la Tulcea. Coborâm la comandament. Ceasul arată…9 fără un sfert.

-Am belit-o, Gică, ii zic.

-Lasă ca îi dăm sticla de coniac și se rezovă. mă imbărbătează Gigi Boris. De fapt el era la fel de căcat în pantaloni ca mine dar, nah, o vorbă de incurajare nu strică.

Intrăm pe poarta comandamentului apoi pe ușa sălii unde trebuia să ne prezentăm. Deschid ușa…iar erau locurile ocupate, futu-i ceara ma-sii.

-Bună dimineața, zic, târâind după mine valiza grea. Valiza care l-a scutit pe Gigi de belet, iar după ce am ajuns, nu a mai vrut să o mai care.

-Ce-i cu tine,mă, întreabă căpitanul. Ce faci cu valiza aia?

-Păi….șeful de post de la comună mi-a zis să îmi fac valiza și să vin cu ea.

-Bine că ai luat-o. Stai pe ea că și așa nu ai loc.

Mă uitam cu un rânjet de învingator la Gigi Boris. „ Crucea mă-ti, stai tu în picioare acuma”. Din când în când Gigi îmi mai făcea semn să îl las și pe el să stea jos. Îi șopteam: „Ești prost? N mă mai pâcâlești tu pe mine”.

Ne bagă căpitanul la niște teste psihologice. Adică niște întrebări cu cateva răspunsuri la care trebuia să bifăm răspunsul care credeam că e corect. Iese căpitanul…noi încercam să copiem unul de la altul ca la scoală. la un momendat nicinul nu mai avea nasu în hartia lui.

Intră un soldat care nuj ce invârtea pe acolo, posibil facea sectoare și spăla Wc-urile din comandament

-Bă, zice cu un ton mai..serios, vreți să vă dau raspunsurile la test?

-Dă-ne repede, dar sunt corecte?

-Da, sefule, zice Sunt atât de corecte încât sigur o să vă dea la marină. Dacă nimereai la marină, era bine. Haine curate, albe, mancare, soldă și tot tacâmul.

-Vă dau răspunsurile corecte dar…face un pachet de țigări.

-Hai mă, zic, că nu e scump. Cădem de acord, ne dă soldatul răspunsurile și le copiem mai repede ca copy- paste pe laptop.

Eram și sunt cunoscut că nu aud bine. În pauza s-a încis o discuție cu alți baieți veniți la încorporare din alte localități. Unul din ei zicea ca e posibil să il respingă deoarece are un defect la picior. Întrebam dar dacă nu aud bine, mă respinge? Tot posibilul. Nu voiam să fiu respins. Armata, pe atunci, trebuia făcută. Nu știu, era o rușine să nu faci armata.

Aveam emoții…puteam fi respins și nu mă puteam mândri. Cădeam în ochii celor de seama mea ca…ăsta nu a făcut armată.

Sosește și momentul în care ne chema căte unul să ne dea trimterea catre unitățile militare.

Intru…

-Ia loc, imi zice un maior. Avea ăsta o voce de dresa și cel mai al dracu  si prost câine.

Înțepenisem la propriu. Făcusem ochii precum pisica aia din postarea de pe Facebook, după ce luase o gură de marihuana. Sau cânepă, ce dracu era.

-Ia loc, reptă din nou. Văd in fișa ta medicală ca ai probleme auditive. „Bag picioru…” zic în gândul meu. „… fie ce-o fi”. Brusc, îmi aduc aminte de sticla de napoleon din valiză. Știam că napoleonul și Kent-ul deschidea multe uși pe atunci.

Nu cunoșteam gradele militare pe atunci. Îi numesc căpitan și maior acum , după ce am învătat.

-Dom plutonier, zic, va rog frumos să nu mă respingeți. Vreau să fac și eu armată. Uitați, o mică atenție de la mine. Și scot sticla din valiză. Era rândul maiorului să belească ochii cât cepele. Deodată vocea lui s-a schimbat.  Îmi vorbea despre ce frumoasă este armata și ce bine ar fi să o fac. Avea o voce așa de slaba și duioasă de parcă îl pusese nevasta la post negru prelungit.

„Păi, nah, în gâtu ma-ti, sticla si dă-mi hârtia” gândeam. Parcă m-a auzit.

-Uite cum facem, zice maiorul, mai dai un pachet de țigări și te bag la o unitate de reparții auto din Constanța. Două luni de instrucție și restul …dai și tu chei franceze la mână. Fugi, ia țigările și până vii eu fac hartia.

Ies afară, oameni buni. Cine era mai fericit ca mine? Trec pe lângă Gigi…bă, mai mai ai sticla de Napoleon?

-Cine ești măi nene, îi zic, că nu te cunosc. Hihihi!  Dau și pachetu de țigări maiorului, îmi dă hartia…și pe aici ți-e drumul.

Soldatul care ne daduse răspunsurile la test voia pachetul de țigări.

-L-am dat maiorului,zic. Să ii spun că trebuia să ți-l dau ție

-Ah,nuu! E în ordine, îmi zice cu o privire de parcă m-ar fi dorit mort.

În autogară, toți cei plecați dimineață la „harmată” , așteptăm autobuzul. Era seară. Foamea ne chinuia. Nu știu de ce mi se părea că eram în centrul atenției. Marian Ștefan mă lămurește:

-Ce mai ai prin valiză Lucică? Waaaiii, ăștia voiau să îmi manace chiftelele. O zi intreagă a stat mama să îmi facă dea-le burții.

-Hai mă, zic, stai să urcăm în autobuz și scot vreo două chiftele să ne potolim foamea. Zis și făcut. Deschid valiza și scot căteva. de la ieșirea din Tulcea și până la Cataloi, autobuzul puțea tot a usturoi. Au tăbărât toți leții cu care venisem…dă-mi și mie Lucică…fă-ți pomană Lucică.  Până în sat valiza mea se usurase de tot. Au păpat tot, inclusiv două găini pe care mama nu prea voia să le taie. pe motiv că aveau moț. Nah!

Ce mi-a atras atenția, este că din toți leții pe care au venit la pomană în autobuz, numai Marian Verban a dat o halbă de bere la cârciumă.

 

Lasă mă, nu fti supărați pe mine. V-am iertat. 🙂 Sănătoși să fim! ( Va urma partea treia, ziua în care am intrat pe poarta unității militare 01682 Palazu Mare -Constanta. Tot cu găini fierte, dracu să le ia)

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *